vineri, 30 septembrie 2011

Timp

Timpul...
Timpul este un nebun, un nebun ireversibil. Un fior schizofrenic. Trecut, prezent si viitor, toate laolalta inghit oameni si vietile lor.
Ce am fi fara timp? Ma intreb asta pentru ca, stiu ca timp ar fi si fara noi, dar noi fara el...?
Iar e una din alea, una din noptile alea in care nu pot dormi, una din noptile destinate gandurilor, muzicii bune si tigarii tarzii.
Sunt plina de de toate si am tendinta de a gandi in exces. Poate nu am multa minte, dar pe aia pe care o am, o exploatez fara mila.

Ma uit la mine in oglinda si la necunoscuti pe strada. Asa vad cum timpul trece. Asa vad regrete sau motive de bucurie, amaraciune sau implinire. Privesc in jur si vad doua categorii de oameni: cei care aleg intotdeauna drumul sigur si deschizatorii de drumuri. Acum stau si pun in balanta timpul si faptele mele si imi pun INTREBAREA: eu unde ma incadrez?
La dracu', am 22 de ani! Asta este varsta noilor inceputuri, varsta destinata incercarilor si predispunerii la greseli constructive, varsta la care esecul pare probabil, etc.
Tranzitie!
Da, am 22 de ani, sunt libera, gandesc mult, o dau in bara, cresc, ma maturizez, invat pe pielea mea si incerc sa-mi conturez personalitatea. Eu sunt Eu, nimeni si nimic nu-mi poate lua asta, poate doar Timpul.

Imi asuda palmele si simt ca ma sufoc. Nu imi este rau fizic. Este doar o stare de agitatie, un atac de panica inofensiv care ma transpune intr-o alta lume in care eu sunt alta Elena, alta Acadea.
Scopul si durata vizitei? Nu am idee.
Stiu doar ca privesc, ma privesc din exterior. Imi vad aura, visele si zbuciumul. Vad si drumul pe care l-am parcurs pana aici. Sunt inconjurata de prime propozitii rostite peltic, de caiete Tip I, de primul sarut si prima dezamagire, de fosti colegi si BAC, de iubiti si familie, de durere si fericire, de alegeri si infranari.
Si realizez un lucru!
Da, am comis greseli, mari sau mici, dar nu vad nicio Infrangere. Nu, nu am fost si nu voi fi infranta de decizii proaste. Toate, puse cap la cap m-au ajutat. M-au intarit si mi-au oferit curajul de a continua. Asa ca pun un picior in fata celuilalt si continuu sa merg pe drum salbatic. Asfaltez soseaua vietii mele in timp ce merg pe ea. Nu, nu sunt eu persoana aia previzibila si calculata. Sunt impulsiva si visatoare, increzatoare si ambitioasa.
Eu aleg ca Timpul sa fie de partea mea!
Cine imi poate spune ce pot sau nu face? Cine imi pune piedici?
Nimeni nu poate face asta!
Asa ca, probabil, voi continua sa fac greseli sau sa ma impotmolesc. Asta este viata! O faci de oaie din cand in cand, dar ai grija sa aterizezi in fund, nu in genunchi, te ridici, te scuturi si multumesti pentru invatatura. Nu mergi de-a busilea toata viata, dar nici nu te nasti mergand drept pe picioarele tale asa cum nici nu te doare daca nu te lovesti.
Toate sunt etape. Etape pe care, Maria Sa Timpul, ni le pune la dispozitie.
Da, poate inca nu stiu unde imi este locul, poate nu stiu ce ma asteapta maine. Dar stiu ce am azi, ce am acum. Poate nici nu am habar de ceea ce voi face in continuare. Ceea ce stiu insa, este ca, Ceva tot voi face. Un Ceva considerabil pentru ca refuz sa fiu doar o Oarecare. Nu voi trai la nesfarsit, si la 60 - 70 vreau sa am despre ce sa vorbesc cu intelepciune, si vreau sa vorbesc in cunostinta de cauza.

Asa ca, scuzati-mi sinceritatea, dar eu vreau sa fiu aia care paveaza, greseste, creeaza. Vreau sa am habar despre ce inseamna Viata de fapt. Doar dati-mi putin Timp!
Timpul... Timpul nu poate fi controlat sau izolat.
Dar el, Timpul, poate fi un sfetnic bun, un prieten de nadejde. Cu replicile potrivite si curajul nebunesc caracteristic varstei, Timpul poate fi convins sa fie unicul ostas in armata mea, unicul ostas de care as avea nevoie.
Acum, ma intorc la masa tratativelor si va las cu propria constiinta, pentru ca toti avem de purtat batalii sau chiar razboaie.
Noapte buna sau... in fine, Buna dimineata!

joi, 15 septembrie 2011

Simplu, ori ba?

Iar a trecut ceva vreme de cand nu am mai scris.
Acum 2 saptamani plecam la drum. Azi relatez de la destinatie.

Sunt in Timisoara, la 600 km distanta de casa si de tot ceea ce stiam, la 600 km distanta de iubirea neconditionata a familiei si a prietenilor.
Sa va spun pe scurt povestea mea... pe scurt pentru ca oricum nu e lunga.

Am ajuns in inima Banatului, m-am indragostit pentru a doua oara de iubitul meu, m-am angajat cu forme legale si muncesc in fiecare zi pentru a perfectiona conceptul de a o lua de la 0. Sunt un fel de Gulliver intr-o tara a piticilor. Nu sunt ratacita sau speriata, sunt doar putin aeriana. Dar procesul de cunoastere cere timp si, implicit, rabdare.
E placut sa ai langa tine o persoana pe care sa o poti iubi, respecta, analiza. E si mai placut sa constati la sfarsitul zilei ca o cauti prin pat sa o strangi in brate doar pentru ca-i iubesti atat calitatile cat si defectele.
Recent, am primit observatii din partea celui pe care il iubesc. Mi s-a atras atentia ca gesturile de tandrete si afectiune sunt mai vizibile cand suntem acasa decat atunci cand suntem pe strada sau, in fine, in alta parte.
Initial nu am stiut cum sa reactionez pentru ca din punctul meu de vedere aceasta problema nu era reala. Ceea ce nu stiam era ca, era pe cale sa devina reala.
Au urmat tot soiul de discutii avand ca radacina aceasta nemultumire a partenerului meu si astfel am ajuns aici, scriind despre asta.
Intotdeauna am crezut ca universul indragostitilor este in locul in care acestia convietuiesc. Toate micile sau marile gesturi de afectiune care intretin o relatie se petrec in casa. In spatiul acela comun in care cei doi se regasesc cand se aduna de pe drumuri. Oboseala si greutatile se pierd in camera in care, doi oameni care se iubesc, respira acelasi aer. Strada, cafenelele sau parcurile sunt medii in care omul are gesturi reflex, medii in care dulcegariile palesc oarecum.
Ma aflu intr-un oras nou, oras in care cunosc oameni cat degetele de la o mana (nu ca ar fi ei asa mici, dar numarati atatia sunt) si ma aflu aici pentru a-mi croi un drum alaturi de persoana draga.
In ceea ce ma priveste lucrurile sunt foarte simple: traiesc, iubesc si sunt eu insami. Dar ma lovesc de el ca de un zid, si doare! Ne iubim dar suntem doi oameni diferiti. Libertatea mea de gandire, exprimare, miscare este infinita, dar ingradita oarecum de compromisurile care se fac in cuplu. Asteptarile pe care el le are imi limiteaza posibilitatile de a fi EU. Trebuie sa fiu atenta cum vorbesc, cu cine vorbesc, cum merg, daca il tin de mana, cum ii vorbesc, cum ma exprim, cum ma comport in/inafara casei, etc.
Astea nu sunt doar detalii?
Ba da! Dar sunt detalii pe care el le analizeaza la sange. Sunt detalii care fac diferenta intre noi, sunt detalii care la sfarsitul zilei este posibil sa se transforme in probleme. Este usor sa iubesti. In schimb este greu sa multumesti persoana de langa tine.
Destul! Vreau sa ma cititi si sa ma ajutati.
Stiti ca v-am spus despre cum mi-am luat inima in dinti si am plecat intr-un loc nou, lasand acasa persoane dragi si tot restul lucrurilor pe care le cunosteam cu adevarat.
Ok.
Problema zilei este urmatoarea: Este sau nu logic si firesc sa imi fie dor de oamenii si locurile dragi?
Este sau nu firesc sa am nevoie de timp de acomodare?
Este sau nu firesc sa am stari contradictorii sau sa am momente de melancolie?
Este sau nu firesc sa am nevoie de intelegere?
El imi spune ca ar trebui sa ma multumesc doar cu el, ca nu e normal sa am stari de genul acesta, ca nu poate sa ma inteleaga. Un "fin" psiholog se pare ca ii da si dreptate. Unde se pierde simplitatea?
In toate cacaturile astea!
Stiti, cred ca uneori capacitatea cuiva de a intelege si de a sprijini face diferenta. Capacitatea de a intelege si respecta trairile celuilalt da viata, intretine si intareste o relatie.
Dar eu am vorbit destul... Va las pe voi acum.

Etichete