joi, 5 iulie 2012

Ajutați-o pe LOLLIPOP!

Tocmai am terminat munca pe ziua de azi.
Dupa câteva ore de vizite amicale, discușii, emisiuni tv, politica pură, dogme, idei, citate, parafrazări, expuneri, demiteri, propuneri de suspendare, am în sfârșit ceva timp doar pentru mine.
Cu instrumentul muncii pe brațe m-am mutat fericită în noul meu dormitor outdoor în căutarea relaxării.
Și pare că nu vine de nicăieri.
Și nu, de vină nu e politica lor de doi bani, nu e nici extenuarea psihică datorată faptului că, în calitate de cetățean al țării mele, asist la un scandal care scoate la înaintare oameni politici de tot felul.

-- Așa cum am spus zilele trecute, pe scena politică se va mai dansa ceva timp. It's murder on the dancefloor!--

De vină pentru starea mea sunt chiar eu.

Noi suntem cei care ne băgăm sau ne scoatem din rahat, așa cum doar noi putem influența cu adevărat trăirile de peste zi.
Știu asta, doar că e mai greu cu pusul în practică.
Scriu toate astea după multe ore de nesomn, după multe zile de cădere fizică, după multe procese de conștiință.

Sunt doar eu cu mine sub cerul liber și încă sunt încordată.
E același sentiment pe care îl avem la o primă întâlnire care se dovedește a fi eșuată din primele 5 min.
Tocmai am făcut cunoștință cu mine și deja m-aș trimite acasă... și nu într-o manieră elegantă, demnă de o domnișoară cu bun gust.
De ce?
Pentru că ceva lipsește.
Poate fi figura masculină care să completeze cealaltă jumătate de pat, poate fi lipsa paharului de vin care înroșește orice final de zi, poate fi faptul ca nu pot scrie mai mult de o pagină, două de proză, poate fi faptul că tot îmi pierd imaginația pe margini de drum și uit să o mai chem acasă, poate fi dorul de familie, poate fi faptul că mă simt blocată undeva.
Unde anume, nu am nicio idee!

Cert este că încerc zilnic să îmi regăsesc glasul care m-a adus la câștigarea titulaturii de "licențiată în personalitate".

E una dintre puținele dăți când fac un astfel de apel dar, ce spuneți, voi cei care mai rătăciți pe aici din când în când, mă puteți ajuta? :)

2 comentarii:

  1. Eu cred ca tu deja ai facut asta pentru tine, prin acest apel. Apel sincer, direct, uman, cald. Esti un om de o franchete rara. Pe care o imbini cu delicatete. Si cu un curaj pe care putini tineri in ziua de azi il au. Tu ai admiratia mea, pentru ca esti Om inca de cand erai o pustoaica. Taman personalitatea ta e ceea ce te distanteaza de restul. Fiindca iti pasa. D-aia si doare.
    Ti-o spune una bucata fiinta care resimte cam aceleasi lipsuri ca si tine, doar la un alt nivel, ceva mai apropiat de resemnare. Nu renuntare.
    Te imbratisez cu dor.
    Irina

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt primele temeri ale maturitatii, poate. Gandul ca viata nu-i asa cum ti-o inchipuiai, faptul ca dai piept cu specimene care (des)compun lumea inconjuratoare, ideea ca nimic nu-i al tau desi totul ti s-ar cuveni, ecoul mut al singuratatii involuntare... Si peste toate, anii care nu contenesc sa te-alerge chiar si atunci cand simti nevoia unui concediu fara plata. Nu te lasa dominata de panicile interioare si cauta mereu argumentul contraatacului. Rezistenta face diferenta!

    RăspundețiȘtergere

Etichete